Miedul în operele lui Tolkien

Miedul în operele lui Tolkien

J.R.R. Tolkien – STĂPÂNUL INELELOR. Partea I – FRĂŢIA INELULUI

Din cap. VIII Rămas-bun, Lorien

1.

„Galadriel se ridică din iarbă şi, luând o cupă din mâna uneia dintre fecioarele ei, o

umplu cu mied alb şi i-o dădu lui Celeborn.

– E vremea să bem cupa despărţirii, spuse ea. Bea, Senior al Galadhrimilor. Şi nu-ţi

lăsa inima să se întristeze, chiar dacă noaptea urmează amiezii, şi amurgul nostru e pe aproape de-acum.

Apoi duse cupa fiecăruia dintre însoţitorii Inelului şi îi rugă să bea, după care le ură

drum bun. Dar, după ce băură toţi, ea le spuse să se aşeze la loc în iarbă, iar ei şi lui

Celeborn li se aduseră două jilţuri. Fecioarele din suită stăteau tăcute în jurul Doamnei lor.

Galadriel ramase o vreme cu privirile aţintite asupra oaspeţilor ei. Într-un târziu vorbi:

– Am băut cupa despărţirii şi umbrele se lasă între noi.”

2.

„În vreme ce ei priveau astfel, Râul Argintului se uni cu undele Râului cel Mare, iar bărcile lor se răsuciră şi începură să alunece tot mai repede, spre răsărit. Silueta albă a Doamnei devenea tot mai mică, pe măsură ce se depărta. Acum lucea ca o fereastră de sticlă pe un deal îndepărtat, scăldat de razele apusului, sau ca un lac văzut în zare de pe vârful unui munte; un cristal căzut în poala pământului. Apoi lui Frodo i se păru că o vede înălţându-şi braţele într-un ultim rămas-bun, iar din depărtare, dar pătrunzător de limpede, se auzi, purtată de vânt, vocea ei care cânta.

Numai că acum cânta în graiul străvechi al elfilor de dincolo de Mare, cuvinte pe care el nu le pricepea: minunată era melodia, însă n-avea darul să-i mângâie sufletul.

Dar, după cum se întâmplă cu vorbele rostite în elfică, şi acestea rămaseră gravate în amintirea lui şi mult mai târziu el le repetă cât mai aidoma cu putinţă: graiul era acelaşi cu al tuturor cântecelor elfice şi pomenea de lucruri prea puţin ştiute în Pământul de Mijloc:

Ai! laurie lantar lassi surinen,

Yeni unotime ve ramar aldaron!

Yeni ve linte yuldar avanier

mi oromardi lisse-miruvoreva

Andune pella, Vardo tellumar

nu luinii yasser tintilar i eleni

omaryo airetari-lirinen.

Si man i yulma nin enquantuva?

An si Tintalle Varda Oiolosseo

ve fanyar maryat Elentari ortane

ar ilye tier undulave lumbule:

ar sindanoriello caita mornie

i falmaalinnar imbe met, ar hisie

untupa Calaciryo miri oiale.

Si vanwa na, Romello vanwa, Valimar!

Namarie! Nai hiruvalye Valimar.

Nai elye hiruva. Namarie!

,,Ah! precum aurul cad frunzele în vânt, ani îndelungi, nenumăraţi precum ramurile

copacilor!

Anii cei lungi au trecut asemenea sorbiturilor iuţi din dulcele mied, în sălile prea înalte dincolo de Apusime, sub bolţile albastre ale Vardei, pe care stelele tremură în

cântarea vocii ei, binecuvântată şi regească.

Cine-mi va reumple pocalul? Căci de-acum Vestala, Varda, Regina Stelelor, de pe Muntele Veşnic Alb, şi-a înălţat mâinile precum norii, toate cărările sunt cufundate în umbre şi, în afara hotarelor ţarii cenuşii, întunericul zace pe valurile înspumate dintre noi, şi pâcla acoperă întru veşnicie nestematele din Calacirya.

Pierdut, pierdut pentru cei de la Răsărit este Valimar! Cu bine! Poate că voi îl veţi regăsi pe Valimar. Poate că şi voi îl veţi regăsi. Cu bine!”

Varda era numele acelei Stăpâne căreia elfii de pe aceste meleaguri ale înstrăinării îi spuneau Elbereth.